Întins pe autostradă
Claxoanele dansează
În ritmul stelelor ce mor.
Îmbraţişez asfaltul
Rece
Îmbraţişez amintirea,
Îmbraţişez cugetul,
Îmbrăţişez moartea
Rece.
Întinsul nemărginit
Îl cuprind în priviri
Tăioase
Cuvintele tac
Închise într-o cutie.
Prind steaua în palme,
Te cuprind de gleznă.
Nu-ţi desprinde
Mâinile
Caci îmi va fi frig,
Rece.
sursa: lh3.ggpht.comPrintre carţi am găsit
INELUL.
Citeam… şi citesc…
Ce scrie pe el!?
Am îmbrăcat
apoi
drumul în tablă.
Dar drumul n-a vrut,
ori tabla?
A ţinut mult la vis
şi la punctualitate.
Ţine şi acum,
ca eu la căldură.
E caldă!!!
Şi eu la fel…
drumul…
e rece şi mort.
Lemnul din sobă
trosneşte;
Trosnesc pereţii,
iarba, pluta.
Aprind o ţigară –
e ultimul drum
şi
văd că merge-nainte.
Vede şi ea
şi sticla din păr
şi praf.
Până la nas
cuvântul îngheaţă.
E cald în decembrie,
inelul pe deget,
sub pat,
pe pat doar noi doi.
INELUL şi viaţa!
S-a terminat povestea noastră –
Iubiţii mei,
Începe-acum un altceva
De teama ei;
Începe o poveste lină
De-amor ciudat
Şi norii albi suspina;
Cuvânt urcat.
Căci s-a suit de mult în inimi
Cuvântul Lui,
Iubirea noi I-o pironim;
Un singur cui.
Un cui e tot ce ne-a rămas
S-avem o continuare,
Dansăm acum ultimul vals
În miez de soare.
Se termină un iad –
Ne construim lumina,
Din lacrimă, în lacrimă să cad
Am tras cortina.
Pun punct – şi de la capăt –
Începe Tinereţea!
Să-mi fie haznă să iubesc,
Să am la dispoziţia mea
Discreţia!
Te iau cu mine-oricând vei vrea
Să înţelegi iubirea,
Oricând vei vrea să-mi înţelegi
Pe noul drum pornirea.
Acum nu am decât un scop:
Să plec de tot de-acia,
Să-mi las în urmă chinul tot,
Tristeţea şi mândria.
„M-am întâlnit ieri cu el,
L-am văzut, am leşinat,
Am simţit nevoia să-i sar în gât,
Să-l sugrum, să-l sărut…
Azi noapte a venit la mine pe geam, în zbor,
Am fugit în gândul lui
Şi cu gândul ne-am iubit.
Frumos ca un zeu slab dar puternic,
Întunecat ca lumina pierdută în neant,
Radiând de frumuseţe intelectuală
Îmi vorbi în termeni necunoscuţi de mine
Şi îmi mărturisii că mă iubeşte.
Atunci a venit lângă mine,
Şi porumbeii înroşiţi
De sângele iubirii zburau…
Ne-am sărutat,
L-am privit
Şi i-am spus ce-mi spuse şi el,
Dar cu cuvintele mele.
Luna veghea deasupra capului lui
Înarmându-l cu puterea dragostei.
Şi valurile mării ne atingeau picioarele
Goale şi înfierbântate, iar nisipul
Sfârâia de frumos.
Ne-am privit până la venirea zorilor
Şi apoi m-am aşezat pe canapea.
El plecă în zbor,
Ieşi pe geam, urmat de o furtună
Însoţit de tunete şi fulgere… de nori cenuşii,
Şi ieşi…
apoi ne-am sărutat
Şi nu ne-am mai oprit
Nici până acum.”
Am auzit că noi, mâncând morcovii, îi ucidem, devorând sămânţa şi esenţa morcovului şi suntem deci nişte criminali, fiind aceasta prima crimă facută de om după cădere… interesant, nu!?! Aşadar am găsit, pe undeva în imaginaţia mea urmatorul afiş de film!
…abia aştept sa îl vad…
Pustiit.
De coapsele-Ţi arzânde;
De mâna Ta plăpândă ce buzele-mi aude;
De degetele-Ţi fine, pătate de pământ
Şi-n rime de poveste se cere un Cuvânt.
Ce-n soarele apus, cu roua-Ţi spală talpa
Şi curg de jos în sus şi spinii Tăi şi iarba;
De vinu-Ţi mirosind a apă de izvor
Se scurge bob cu bob şi caldu-Ţi roşul dor…
Căci nu aveam păcate… doar doruri ne-mplinite,
Căci azima-i de-o parte, dar pâinea ne promite:
Că mirosind mereu a rugăciuni apuse
Al nostru suflet jalnic pe veşnicii supus e: –
Nu morţii! … Nici-vierii! … ci veşnic suferind
Cutremură Pământul o lacrimă izbind,
Icoana Suferinţei pe umeri-şi purtând
Căci ştie el sărmanul, ce noi n-om ştii nicicând!
Nu plânge,
Când ochii închişi îi ţin;
Nu am murit…
Am adormit puţin;
Nu plânge,
Când n-ai să mă mai vezi
Sunt doar pe câmpuri
Cu iarbă şi livezi;
Nu plânge,
Când cântă cucuveaua,
Iar dimineaţa
Eu… nu îţi fac cafeaua.
Nu plânge,
Când Love Story priveşti,
Oricum…
Eu nu voi fi acolo
Atunci când iţi doreşti.
Nu plânge,
Când voi auzi,
Închis între pereţi – ecoul cuiului
Îţi voi ierta pământul
Deasupra sicriului;
Nu plânge pentru mine
În mijloc de-nserare
Oricum… când raiul nu-i –
Neputinţa doare.
Căci mor, plângând,
În mintea mea
Şi-n locul cu lumină
Verdeaţa-i tot mai grea.
[Nu plânge,
Când nu îţi mai vorbesc,
Platonic şi curat
De-oriunde te iubesc…]
A trecut un an
Şi nu am nici un gând,
N-am învăţat să merg,
N-am învăţat sa cânt.
Am făcut un an,
De zâmbet nu mai ştiu,
S-a rătăcit cândva
Departe în pustiu.
Şi s-a dus un an,
Nu ştiu să vorbesc,
Plâng şi-aştept ceva,
Nimic din ce-mi doresc.
Să doară şi să plâng,
Să cert şi să blestem,
Şi groază în curând…
Un an am învăţat
Să sap în suferinţi,
Să văd cum e să mori,
Cum e sa strângi din dinţi.
În anul ce-a trecut,
Durerea m-a cuprins
Şi cearta, frica, stresul,
Tristeţea m-a încins.
De-un an nimic nu-i bine,
De ce ţin ochii-aşa,
De ce nu mor acolo,
De ce ne ţinem partea
Durerea anul ăsta
Nu cred c-o mai suport,
Dar parte te iubesc
Şi-n suflet mi te port.
În anul împlinit am plâns
Şi n-avem decât un an…
E-atâta spaţiu între noi,
Un tu şi-un eu, şi înc-o rază,
Din norul alb pe care stai
Din frigul ce veghează.
Un venetic cruţat de moarte,
Un munte şi-ntuneric,
Şi ghidul stropilor de ploaie,
Şi sufletul isteric,
Ce dintre noi morbid-aşteaptă
Un gest de disperare
Din orizonturi spre iubire,
Şi din iubire către soare.
Şi focul sufletului nostru
Străbate moartea spre cenuşă
Şi moare soarele şi noi
Şi încă o mătuşă.
Trec prin timpul ce a fost,
Trec zilnic.
Şi văd ce îmi lipseşte,
Văd trist.
Şi simt cum mă golesc
De viaţă şi de tot,
Şi cum m-apropii tot mai mult
De tot ce-i mort.
Mă sinucid un pic pe zi,
În aşteptarea seacă,
Văzând cum viaţa mi se scurge
Şi timpul cum o calcă.
Şi plâng văzând că nu mai eşti,
Plângând te-aştept,
Cu faţa-n lacrimi mă înec
Şi tot mai plânge cineva
Văzând durerea mea.
Am zdrenţe-n suflet
Şi nu mai ştiu nimic
de lume; nici de mine,
Şi-ntregul trup îmi moare
Gândindu-mă la tine.
Răutăți, laude sau păreri