Am auzit că noi, mâncând morcovii, îi ucidem, devorând sămânţa şi esenţa morcovului şi suntem deci nişte criminali, fiind aceasta prima crimă facută de om după cădere… interesant, nu!?! Aşadar am găsit, pe undeva în imaginaţia mea urmatorul afiş de film!
…abia aştept sa îl vad…
Pustiit.
De coapsele-Ţi arzânde;
De mâna Ta plăpândă ce buzele-mi aude;
De degetele-Ţi fine, pătate de pământ
Şi-n rime de poveste se cere un Cuvânt.
Ce-n soarele apus, cu roua-Ţi spală talpa
Şi curg de jos în sus şi spinii Tăi şi iarba;
De vinu-Ţi mirosind a apă de izvor
Se scurge bob cu bob şi caldu-Ţi roşul dor…
Căci nu aveam păcate… doar doruri ne-mplinite,
Căci azima-i de-o parte, dar pâinea ne promite:
Că mirosind mereu a rugăciuni apuse
Al nostru suflet jalnic pe veşnicii supus e: –
Nu morţii! … Nici-vierii! … ci veşnic suferind
Cutremură Pământul o lacrimă izbind,
Icoana Suferinţei pe umeri-şi purtând
Căci ştie el sărmanul, ce noi n-om ştii nicicând!
Nu plânge,
Când ochii închişi îi ţin;
Nu am murit…
Am adormit puţin;
Nu plânge,
Când n-ai să mă mai vezi
Sunt doar pe câmpuri
Cu iarbă şi livezi;
Nu plânge,
Când cântă cucuveaua,
Iar dimineaţa
Eu… nu îţi fac cafeaua.
Nu plânge,
Când Love Story priveşti,
Oricum…
Eu nu voi fi acolo
Atunci când iţi doreşti.
Nu plânge,
Când voi auzi,
Închis între pereţi – ecoul cuiului
Îţi voi ierta pământul
Deasupra sicriului;
Nu plânge pentru mine
În mijloc de-nserare
Oricum… când raiul nu-i –
Neputinţa doare.
Căci mor, plângând,
În mintea mea
Şi-n locul cu lumină
Verdeaţa-i tot mai grea.
[Nu plânge,
Când nu îţi mai vorbesc,
Platonic şi curat
De-oriunde te iubesc…]
A trecut un an
Şi nu am nici un gând,
N-am învăţat să merg,
N-am învăţat sa cânt.
Am făcut un an,
De zâmbet nu mai ştiu,
S-a rătăcit cândva
Departe în pustiu.
Şi s-a dus un an,
Nu ştiu să vorbesc,
Plâng şi-aştept ceva,
Nimic din ce-mi doresc.
Să doară şi să plâng,
Să cert şi să blestem,
Şi groază în curând…
Un an am învăţat
Să sap în suferinţi,
Să văd cum e să mori,
Cum e sa strângi din dinţi.
În anul ce-a trecut,
Durerea m-a cuprins
Şi cearta, frica, stresul,
Tristeţea m-a încins.
De-un an nimic nu-i bine,
De ce ţin ochii-aşa,
De ce nu mor acolo,
De ce ne ţinem partea
Durerea anul ăsta
Nu cred c-o mai suport,
Dar parte te iubesc
Şi-n suflet mi te port.
În anul împlinit am plâns
Şi n-avem decât un an…
E-atâta spaţiu între noi,
Un tu şi-un eu, şi înc-o rază,
Din norul alb pe care stai
Din frigul ce veghează.
Un venetic cruţat de moarte,
Un munte şi-ntuneric,
Şi ghidul stropilor de ploaie,
Şi sufletul isteric,
Ce dintre noi morbid-aşteaptă
Un gest de disperare
Din orizonturi spre iubire,
Şi din iubire către soare.
Şi focul sufletului nostru
Străbate moartea spre cenuşă
Şi moare soarele şi noi
Şi încă o mătuşă.
Trec prin timpul ce a fost,
Trec zilnic.
Şi văd ce îmi lipseşte,
Văd trist.
Şi simt cum mă golesc
De viaţă şi de tot,
Şi cum m-apropii tot mai mult
De tot ce-i mort.
Mă sinucid un pic pe zi,
În aşteptarea seacă,
Văzând cum viaţa mi se scurge
Şi timpul cum o calcă.
Şi plâng văzând că nu mai eşti,
Plângând te-aştept,
Cu faţa-n lacrimi mă înec
Şi tot mai plânge cineva
Văzând durerea mea.
Am zdrenţe-n suflet
Şi nu mai ştiu nimic
de lume; nici de mine,
Şi-ntregul trup îmi moare
Gândindu-mă la tine.
Stropi de vin
Îmi vin în ajutor
Să-ţi regăsesc
Parfumul,
Să-ţi innoiesc
Sărutul,
Să-mi curgă
Privirea ta în sânge,
Să-ţi inhalez
Cuvântul.
Închis în ochi,
Sub pleoape,
Întemniţat
Suspină
În tăcere
Curajul din cuvinte.
Plouă cu fire de păr
Pe obrajii vii.
Să vii în stropul
De tăcere
Să taci în stropi mărunţi
De vin.
Din vârful nasului
Până-n cuvânt
Să-ţi regăsesc
Păşitul lin şi lent
Ca la convoiul
mortuar.
Cad frunzele ce te lovesc în faţă
Ca stropii trişti din ochii-nlăcrimaţi
Gunoi dansează-n cercuri, vânt puternic;
Un dans a celora ce plâng uitaţi.
E totul mat, în sus privind, stropeşte,
Cu aer rece, mâinile-s mai vii.
Fiorul rece aleargă-n tine dornic
De clinchetul din glasuri de copii.
Bârfesc şoptit frunzele rămase sus
Foşnind ironic umedul tomnatec.
Uscate, iarăşi mor înconjurate
De visul crengilor trosnind văratec.
Cu parul ud, în fugă paşii-îţi cern,
Strecor cuvinte printre stropi de ploaie,
Şoptesc în totul trist şi frig şi rece
Blânda-ţi privire dureros mă taie.
Spre ceafă-mi urci mâinile-ţi reci
În paru-mi plin de lacrimi le înfigi,
Îmi scuturi toamna frunzele din păr
Şi ochii mi-i deschizi… zâmbind învingi –
Învingi trecutul plin de stropi de ploaie;
Învingi prezentul plin de lacrimi îngereşti
În haine ude tu mă strângi la piept
Şoptind în frig, în ud, în rece mă cerşeşti.
Savuram liniştit
Un măr pe băţ,
Priveam în golul tău.
Prin tine vedeam
Glazura vieţii
Ca o ciocolată topită
Pe trup.
Intram mai adânc
În cunoaştere.
Sorbeam cu privirea
Dulceaţa buzelor
Pătate cu pulpă de lămâie.
Ochiul stâng
Stătea între-deschis
Prin gesturi bruşte.
Îţi mângâiam
Urechea cu şoapte reci.
Priveam în sus
Şi vedeam razele soarelui
Radiind din părul tău.
Fiecare deget
Era special făcut
Pentru claviatura pianului.
Erai…
un basm.
Te savuram.
Contur pierdut
În zilele vieţii
Sub cearşaf de petale.
Şoptindu-mi tacerea
O prind de cuvânt.
Neaua se scutură
De pe gene,
Roua-i sărută raţiunea.
Privirea-mi mângâie uşor
Zona neconturată.
Din păru-i
Îmi cade trist toamna
Pe creştet.
Protejaţi de frică
Se scurge
Pe trupu-mi veştejit.
Neregulat sufletu-i bate
Prin curiozitatea necunoscutului…
Răutăți, laude sau păreri