Un pic de filosofeală

Baia de foc

Comentariu textual şi ideatic la „Baia de foc”  a lui Emil Cioran

Bachelard Gaston – „Psihanaliza focului”

Utilitatea lucrurilor trece dincolo de material, focul ca proces rotund, cu final şi început ca utilitate de a medita.

– exemplu: dacă un om care stă în preajma, sau pe lângă un foc, nu –şi rezervă câteva secunde, cel puţin, pentru o meditaţie ce-l inspiră din dansul limbilor de foc, nu a descoperit utilitatea adevărată, sacră  şi profundă a focului.

Un copil ce stă în faţa focului îşi va răzima bărbia între palme şi va privi focul, în el şi dincolo de înfăţişarea lui materială, astfel oglindirea focului în ochii copilului, dansul acestuia, este o meditaţie infantilă şi totuşi de o maturitate meditativă complexă.

Emil Cioran – „Pe culmile disperării”

Baia de foc

Focul imaterial, asemenea focului meditativ, cel material, focul care arde în interiorul fiecăruia cuprinde în el mai repede şi mai dureros imaterialul.

Căutarea frenetică a senzaţiei de imaterial pleacă dintr-un singur punct şi poate avea nenumărate căi de a ajunge în acelaşi punct, însă cu o conştiinţă net dezvoltată şi mult mai cuprinzătoare de maturitate.

Cioran spune că o ierarhizare a căilor de acces ar fi inutilă. Aceasta pentru că natura omului, ca şi complexitate de idei şi simţăminte alege o cale de acces, prin construcţia umană, natura lui pentru a dobândi sau nu umanitatea; aşadar trebuie lucrat cu ceea ce omul are în componenţa sa individuală pentru a-l aduce în acea „baie de foc” despre care autorul ne spune.

La Dumnezeu nu trebuie să venim pregătiţi, pentru că dacă aşteptăm starea de vrednicie nu vom mai pleca spre El. La El trebuie să ne prezentăm aşa cum suntem, iar împărtăşirea de El, în Cuvânt şi Euharistie ne aduce cu Sine, prin milostivirea Lui – vrednicia. Lucrăm cu ceea ce avem, în concluzie, dar cu condiţia să avem în primul rând – dorinţa –.dorinţa de a ne purifica şi de a ne imaterializa se atinge prin elemente materiale, care prin folosirea lor capătă un sens imaterial.

Cioran spune, cu referire la dorinţa purificării şi trecerii dincolo de superficialitatea inter-umană că: „dacă aş putea, aş aduce întreaga lume în agonie pentru a realiza o purificare din rădăcini a vieţii; aş pune flăcări arzătoare şi insinuante la aceste rădăcini, nu pentru a le distruge, ci pentru a le da altă sevă şi altă căldură. Focul pe care laş pune eu acestei lumi n-ar aduce ruine, ci o transfigurare cosmică, esenţială.” Dorinţa aceasta de altă căldură, de transfigurare universală în stări de foc şi prin utilitatea acestuia reduce natura existenţială la o natură meditativă, arzătoare şi mistică asemenea mişcării limbilor de foc  într-un dans  oriental spre culmile cele mai înalte ale profundului.

Transfigurarea universală pleacă din transfigurarea individuală, pentru că dorinţa de schimbare a lucrurilor trebuie să plece de acolo de unde ele au importanţa cea mai mare, anume individul. Spun importanţa cea mai mare pentru că  dacă vrem să schimbăm ceva trebuie început cu propria persoană.

Trebuie să fim noi lumină pentru a lumina şi pe alţii, trebuie să fim noi pace pentru  a linişti şi pe alţii, trebuie să fim noi foc pentru a aprinde şi pe alţii, trebuie să fim noi hristofori pentru a-i îndrepta şi pe alţii.

Transfigurarea universală prin baia de foc pleacă din transfigurarea individuală a celei mai primare părţi, însăşi baia de foc. Astfel Cioran ne spune: „Cred totuşi  că baia de foc  pentru ea însăşi este încercarea cea mai fecundă pentru a atinge o astfel de senzaţie.”apoi explică în cuvinte stări de a fi reduse la tăcere tocmai prin complexitatea şi imposibilitatea unor explicaţii. „A simţi în toată fiinţa ta o ardere intensă şi o căldură totală, a simţi cum cresc flăcări în tine şi te cuprind ca într-un infern, a fi tu însuţi un fulger şi o scânteie, iată ceea ce înseamnă o baie de foc.” Senzaţia de imaterialitate prin suferinţă, suferinţa divină, suferinţa primordială plecată de la abaterea Evei şi a lui Adam, de la Cuvântul Suprem.

Purificarea prin baia de foc, curăţirea totală prin curăţirea existenţei, reducerea elanului la o simplă aspiraţie şi întrebările retorice prin care-şi subliniază această idee „valurile de căldură şi flăcările care se ridică nu ard ele sâmburele existenţei, nu consumă din viaţă, nu reduc elanul la o pură aspiraţie răpindu-i caracterul ei existenţialist? A trăi o baie de foc, a simţi focul unei călduri interioare, pline de flăcări, nu este  a atinge o puritate imaterială în viaţă, o imaterialitate asemenea cu dansul flăcărilor?”, îmi dau elanul de a-l contrazice pe autor prin simplul răspuns  cu privire la existenţa noastră ca şi creaturi cu potenţial de asemănare divină. Însă fără purificarea şi transfigurarea cosmică, superficialitatea la care s-a ajuns, din dorinţa noastră de rebeliune şi înfiinţarea unor sisteme cu care nici noi nu mai suntem de acord, rezumă elanul doar la aspiraţie.

Atingerea nivelului de curăţire prin baia de foc, emanciparea de sub greutate, de sub forţele atracţionare reduc, pentru Cioran, viaţa la stadiul de vis sau iluzie. Iluzie care există pentru toţi, vis ca reflectare a unei realităţi net superioare, a unei realităţi divine, aşadar nu doar pentru Cioran viaţa este un vis, dar pentru el visul este dorinţa unei iluzii. Şi totuşi în ascensiunea spre senzaţia imaterială, senzaţia finală este rezultatul oricărei băi de foc – cenuşa –.  Această cenuşă fără speranţa legendarei păsări Pheonix, şi abia atunci când aduni cenuşa, din tot ceea ce ai rămas în urma maturizării conştiinţei  şi în urma setei de focul purificator şi meditativ, prin imaterialitatea lui, ajungi la evoluţia totală a imaterialităţii. Imaterialitate dezvoltată prin maturizarea totală a conştiinţei duhovniceşti. Însă Cioran cu privire la finalul căutărilor de dezvoltare a imaterialităţii se gândeşte cu ironie la împrăştierea propriei cenuşi în cele patru colţuri ale lumii. Însă aşa este începutul unei noi ere de dezvoltare a conştiinţei bazată pe cunoaştere şi de aici începe transfigurarea generală, prin detaşarea noastră faţă de noi înşine şi prin saltul nostru spre tot.

„Am voluptatea nebună şi de o infinită ironie când mă gândesc că cineva ar sufla cenuşa mea în cele patru colţuri ale lumii, că vântul ar împrăştia-o cu o iuţeală frenetică, risipindu-mă în spaţiu ca pe o eternă mustrare pentru această lume.”

Când se ajunge la finalitatea băii de foc, la maturizarea completă, meditativă şi mistică a conştiinţei bazate pe cunoaştere, posibilitatea de a asimila noi începuturi este mai frenetică, mai iute şi dacă la început natura umană alege prin ceea ce suntem, sau am fost, cale de pornire, începe călătoria noastră a transformării în cenuşă a fiecărui fir de cenuşă cu fiecare în parte.

În concluzie complexitatea elementelor din care cenuşa este alcătuită devine  o specie de individ sau de individual a propriei noastre persoane şi aşa se ajunge la conştiinţa maximă şi la posibilitatea de a merge pe o multitudine de căi în acelaşi timp spre acelaşi punct.